Lista naţională

O şansă de victorie
La mitingul de la 27 ianuarie 2008, organizat de Uniunea Jurnaliştilor în Scuarul Teatrului de Operă şi Balet, Forul Democrat al Românilor din Moldova a lansat propunerea Societăţii Civile din republică, înaintată liderilor formaţiunilor democratice şi naţionale: de a se prezenta la scrutinul din anul 2009 cu o singură Listă Naţională.

Chiar dacă liderii partidelor noastre au receptat cu reticenţă propunerea, electoratul, în marea lui majoritate, crede că ideea participării formaţiunilor naţionale şi democratice pe o listă comună sporeşte şansele de victorie ale acestora.

Alegeri cruciale
Alegerile din anul 2009 sunt cu adevărat cruciale pentru toţi.
Atunci vom alege: să devenim o ţară europeană sau să rămânem cel mai sărac stat din Europa; să acceptăm comunismul şi dictatura sau să îmbrăţişăm libertatea şi democraţia; să fim şi în continuare un popor de slugi la casa lui Voronin şi a acoliţilor săi sau să ne simţim stăpâni în ţara moşilor şi strămoşilor noştri; să trăim în minciună (acceptând o istorie falsă, o limbă “moldovenească” inexistentă, o naţiune creată de sovietici etc.) sau să punem adevărul în capul mesei; să îngăduim ca hoţii şi corupţii să ne fie oferiţi drept exemplu de moralitate sau să facem ca legea să existe pentru toţi; să ne lăsăm terorizaţi de poliţia, securitatea şi justiţia devenite instrumente docile în mâinile unui singur om, care la indicaţiile acestuia nu fac decât să pocnească din călcâie şi să-i execute fără crâcnire comenzile, sau să punem aceste instituţii în slujba poporului şi a intereselor naţionale…

Pentru a mai câştiga un scrutin, al treilea consecutiv, Voronin va pune în joc ultimul atu: deşi Transnistria nu se va uni în vecii vecilor cu R. Moldova, ea va avea, conform propunerilor lui Voronin, în Parlamentul de la Chişinău 20 de deputaţi. Care, speră Voronin, împreună cu deputaţii comunişti vor ţine situaţia sub control pe parcursul celor “6500 de ani”, cât spunea Voronin că va exista statul (lui) moldovenesc. Deşi s-ar putea ca anul lui Voronin 6501 să sosească chiar la primăvara care vine. Dacă vom pune interesul naţional mai presus de ambiţii.

O Transnistrie mai largă
Ura celora din fruntea statului contra a tot ce e românesc, adică contra noastră, nu mai poate continua. Dacă partidul antinaţional, antieuropean, antidumnezeiesc şi antiuman al comuniştilor ar câştiga şi alegerile din 2009, această aşchie de pământ va fi arată şi dezrădăcinată de tot ce e românesc în următorii 4 ani o dată pentru totdeauna, cum a promis “cel mai deştept om din ţară”, Republica Moldova având toate şansele să se transforme într-o Transnistrie mai largă, iar destinul copiilor noştri, al copiilor copiilor noştri ar fi unul pecetluit.
Există şanse de a debarca comuniştii de la putere?!
Da.
Şi această şansă este participarea partidelor naţionale şi democratice pe o singură listă electorală la scrutinul din 2009.

Tactici de moment
Există greutăţi, create de către guvernarea comunist-pepecedistă, când e vorba de Lista Naţională, legate de interzicerea creării blocurilor în noul Cod electoral.
Lista comună nu înseamnă nici fuzionarea, nici dispariţia partidelor.
Ea e doar o tactică de moment, valabilă în perioada electorală.
După ce accede în Parlament, fiecare lider sau membru de partid revine la formaţiunea sa.
Există şi alte soluţii, dar ele trebuie căutate împreună. Or, numai fiind căutate, acestea pot fi găsite.
Este importantă finalitatea acţiunii.
Iar finalitatea acţiunii înseamnă debarcarea comuniştilor de la putere, cu scoaterea ulterioară a partidului acestora în afara legii, o dată pentru totdeauna. Ca partid criminal, frate geamăn cu fascismul.

În faţa primejdiei comune
Din păcate, am impresia că liderii noştri politici au fost blestemaţi: să nu poată colabora, să nu se poată uni, să nu fie compatibili.
Iar misiunea Societăţii Civile ar fi de a-i aduce la o masă de tratative, ca la scrutinul din anul 2009 aceştia să se afle pe o singură Listă Naţională.
Menţionăm din capul locului că Forul Democrat al Românilor din Moldova îşi propune doar rolul de mediator şi coordonator în această iniţiativă şi nicidecum unul de dirijare sau de impunere a unor decizii.
Îndemnul nostru e unul: să ne solidarizăm, partide şi alegători, în faţa primejdiei comune!

De ce comuniştii mereu câştigă, de ce democraţii mereu pierd?
De ce comuniştii, care-s de zece ori mai puţini decât noi, câştigă, iar noi, care suntem mult mai mulţi decât ei, mereu pierdem?!
Acest răspuns i l-am dat unui corespondent al postului de radio “Europa Liberă”, care mi-a solicitat un interviu la congresul de constituire a unui (nou) partid liberal.
- Ce părere aveţi despre apariţia acestui partid?!, m-a întrebat corespondentul.
Am spus:
- Acesta e al cincilea partid liberal în Republica Moldova. Iar până la scrutinul din 2009 sunt semne să mai apară câteva. Dar, l-am întrebat, la rându-mi, pe corespondent:
- Spuneţi-mi, vă rog, câte partide au comuniştii?
El s-a uitat la mine mirat că am început eu să-l intervievez şi mi-a răspuns:
- Unul.
- Iată de ce noi mereu pierdem, şi ei mereu câştigă: pentru că noi avem o puzderie de partiduţe, iar dânşii – numai unul.
Dacă în republică ar exista 50 de partide comuniste, vă rog să mă credeţi, nu m-ar deranja deloc existenţa celor 20 de partide liberale.
Dar această dispersare de forţe nu e decât sinucigaşă.
Şi-apoi, nu atât existenţa mai multor partide mă supără (e şi acesta un apanaj al democraţiei), cât neputinţa lor de a conlucra sau colabora.

Argumente de neunire
Se vor invoca etern motivaţii suficiente şi bine argumentate ca opoziţia să rămână mereu dispersată şi să piardă. Iar – pierzând ea, vom pierde noi, membrii societăţii civile, cei care pierdem mereu, când nu câştigă partidele pentru care votăm.
Dar anume în capacitatea şi disponibilitatea de a face compromisuri, de a colabora, de a fi împreună se va vădi, afirma, dovedi patriotismul partidelor necomuniste la alegerile din 2009.
Restul sunt vorbe!
În acelaşi timp, prin impunerea propriilor orgolii mai presus de interesul naţional se vor developa partidele virtuale, cu pretinse doctrine patriotice, create de putere în mod special pentru a fura voturi.
Argumentele de neunire sunt aceleaşi: “Ne temem că vom fi trădaţi”.
Dar ce e mai bine: să ajungi în Parlament şi să fii trădat?! Sau să nu te pască pericolul de a fi trădat, dar să nu ajungi în Parlament?!
Până la urmă, plecările lui Diacov, Braghiş şi Serebrian din AMN, ca să mă refer la exemplul cel mai mediatizat, mi se par fireşti. Fiecare dintre ei, dorind să-şi impună partidul, doctrina acestuia, independenţa de acţiune, şi-a creat fracţiuni separate. Dar trădarea nu e aici. Trădarea intervine atunci când, ajunşi în Parlament, ei promovează o politică contrară sau contra celora care i-au adus în Parlament şi se aliază cu cei împotriva cărora au luptat înainte de a ajunge în Forul legislativ.

Aici e Trădarea!

De unde ni se trag relele?!
Dacă Roşca, Diacov şi Serebrian nu votau la 4 aprilie 2005 cu V. Voronin, acesta nu ajungea în vecii vecilor preşedinte al statului.
Deci, relele noastre de acolo se trag.
Din acel gest dezastruos din punct de vedere moral.
Ca pe viitor să fie evitate asemenea situaţii, e necesară încheierea prealabilă a unui Acord care să stipuleze clar comportamentul ulterior al componentelor unei Alianţe, cu sancţionările de rigoare.
Din păcate, asta e clasa noastră politică, alta nu ai de unde lua, şi cu ea trebuie să câştigăm.
Motive de necolaborare sunt o sumedenie.
Un lider susţine: “Spre deosebire de alte partide, noi suntem consecvenţi”.
Altul afirmă: “Partidul nostru are verticalitate”.
Al treilea: “Partidul nostru e cel mai curat…”.
Şi tot aşa: un partid mai vertical, mai consecvent şi mai curat decât altul.Aici amintesc spusa Mântuitorului: “Cine nu are păcate, acela primul să ridice piatra…”.Când vrei să colaborezi (în cazul nostru – să învingi), faci şi compromisuri (în orgolii). C-aşa e politica.

Luxul de a experimenta la moldoveni
“Vom colabora în Parlament!”, îşi fac angajamente liderii partidelor, unii din faţa altora.
La fel ne spuneau nouă, celora de la PFD, liderii Partidului Liberal de pe vremuri, condus de M.Rusu, înainte de orice scrutin.
Şi n-am colaborat niciodată. Pentru că dânşii n-au ajuns nici în 1994, nici în 1998, nici în 2001 în Parlament.
De ce nu luăm aminte la lecţiile amare pe care ni le-a oferit de atâtea ori în ultimele decenii incapacitatea noastră (de fapt a lor, a liderilor politici) de a colabora?!
Ne mai putem permite luxul de a experimenta şi în anul 2009?! Când ne aflăm la buza prăpastiei, în toiul dictaturii, în pragul falimentării ţărişoarei, ajunsă cea mai săracă din Europa?!
Cum îi putem debarca altfel pe comunişti, decât unindu-ne, decât fiind un tot întreg – partide şi alegători?!

Partidele şi pragul electoral
Cel puţin 20 de lideri de partid mi-au afirmat, mie şi colegilor mei din FDRM, în ultimele luni, foarte siguri: “Noi, conform unor sondaje secrete, vom trece pragul electoral de 6%”.
Şi asta – fără să iasă din Chişinău, fără să părăsească sediile partinice, fără să-şi creeze structuri pe teren.
În localităţile noastre, doar AMN şi PLD îşi au create structuri. De alte formaţiuni democratice satele noastre nu prea au auzit.
Chişinăul e plin azi de “sondaje secrete” privind alegerile din 2009.
Dar ele au doar un scop: să deruteze nu atât electoratul, cât liderii partidelor.
Conform acestora toate cele 20 de partide democratice vor trece pragul electoral de 6%.
Fără ca nici un lider de partid să facă o înmulţire elementară: 20 x 6 = 120%.
Conform acestor sondaje, Partidul Comuniştilor, “ca şi agrarienii odinioară”, nu vor depăşi pragul electoral.
Sondajele respective organizate de putere au o misiune: să convingă partidele democratice şi naţionale să se prezinte separat la alegeri. Şi să piardă.
În contextul unor falsificări de proporţii, pregătite de pe acum de partidul de guvernământ, cele 20 de partide necomuniste vor lua, bănuim, fiecare în parte câte 5,999%, un procentaj excelent, dar insuficient pentru a accede în Parlament.
Comuniştii s-ar putea să ia de astă dată puţine mandate, dar prin redistribuire, voturile noastre anticomuniste oferite partidelor perdante le vor adăuga încă vreo 20-30 de mandate, astfel ca ei să redevină majoritari şi să-şi mai bată joc de noi încă 4 ani de zile.

Cu 6% nu faci schimbări în stat
Şi-apoi noi, alegătorii partidelor democratice, am obosit să tot stăm în opoziţie: noi nu mai avem nevoie de 6%.
A avut mereu, de la 1994 încoace, PPCD-ul 6-7 deputaţi. Şi a schimat acesta ceva în ţărişoară?! Cu un partid reprezentat de 6-7% în Parlament poţi să pui la cale cel mult nişte trădări, nişte găinării politice, nişte “coaliţii monstruoase”, dar să schimbi ceva cu adevărat într-un stat e imposibil.
Iar noi, posibila alianţă a partidelor democratice şi a alegătorilor democraţi – Blocul Unităţii Naţionale (BUN), cum ne-a plăcut să-i zicem, nu mai avem nevoie de 6%, ci – de cel puţin 71%.
Ca să poată fi ales un preşedinte al nostru, un guvern al nostru, o conducere parlamentară a noastră, ca să se poată face modificări în Constituţie (art. 13) ş.a.
Locul reprezentanţilor partidelor necomuniste în lista electorală ar putea fi stabilit pe baza unor sondaje de opinie, în temeiul rezultatelor obţinute la alegerile locale din 2007, pe vitalitatea structurilor eficiente din teritorii etc. Pe aceleaşi criterii ar putea fi desemnat şi partidul care şi-ar asuma rolul de a prezenta oficial lista unică la Comisia Electorală Centrală.
O Listă Naţională completă ar însemna întâi de toate: nici un vot pierdut, nici un vot acordat, prin redistribuire, partidului satanist al lui Voronin, al cărui loc e la lada de gunoi a istoriei, şi nu în fruntea statului.
Dragi alegători, faceţi totul ca liderii partidelor democratice şi naţionale să se trezească în faţa primejdiei comune, care ne ameninţă, pe ei şi pe noi pe toţi, deopotrivă.

Numai aşa vom reuşi.
Chiar să fim condamnaţi a pierde în permanenţă?
Aşa o fi arătând, poate, prostia omenească, vorba lui Creangă.
Sau domniile voastre credeţi altfel?!

Muntele şi interesul naţional

Deznădejdea care a nenorocit şi Basarabia, şi nordul României după îngrozitoarele viituri de pe Siret, Prut şi Nistru, este imposibilă în Japonia, ţara şi cu cea mai mare speranţă de viaţă din lume (81,25 ani, faţă de 65, în RM). Acolo, după fiece cataclism, oamenii nu se vaetă, nu aşteaptă ordin sau pomană de la guvern, ci se pun imediat pe reconstrucţie şi curăţenie. Oare de ce?

Japonia a devenit în ultimii vreo 30 de ani nu doar prima economie a lumii, ci şi cea mai stabilă comunitate etnico-statală şi spirituală a lumii. Fiind şi stat monolingvistic, Japonia cultivă politic o singură religie, budhismul bazat pe vechi tradiţii nipone, cum este budismul Nichiren. Productivitatea muncii la japonezi este mult mai mare decât a nemţilor, fiindcă a munci bine face parte şi din mântuirea lor. Deşi îşi apropie şi mostrele marii culturi a lumii (vezi interesul cineaştilor japonezi pentru Cehov sau Shakespeare), Japonia rămâne o monocultură, înrădăcinată temeinic pe tradiţie. Postmodernismul (construit pe distrugerea tradiţiilor) nu are nici o şansă în Japonia.

Şi din punct de vedere politic Japonia este cea mai stabilă comunitate din lume, ea fiind guvernată de un singur partid atacat zi de zi, cu „mare învreşunare” (ca în teatrul No), doar de un singur partid de opoziţie (fiţi atenţi, dlor Urechean, Filat, Ghimpu, Petrache, Pavlicenco, Petrencu şi mulţi mulţi alţi nevânduţi, vânduţi, şcoliţi, neşcoliţi, morali, amorali, corupţi, naivi, proşti, deltepţi, aroganţi şi, poate şi luminaţi politicieni basarabeni). Strategia ambelor partide este aceeaşi: vectorul siguranţei naţionale aprobat după catastrofa celui de al doilea război mondial. De ce nu înţeleg politicieni din RM această strategie?

Întregul popor japonez (peste 127 milioane) se închină unui singur munte, Fuji, muntele unităţii naţionale. Înalt de 3776 metri, vizibil în zilele senine şi de la Tokio, şi de la Yokohama, Fuji e şi mai neclintit spiritual decât fizic. Drumurile spre Fuji sunt diferite (accesul direct spre el e permis doar în lunile iulie şi august) şi includ şi alte tradiţii (sacura, ikebana, ceremonia ceaiului, devotamentul de clan şi cel familial etc), dar majoritatea absolută a japonezilor se uită de câteva ori pe zi - cu gânduri sacre! - spre el şi fac pelerinaje anuale în zona lui anume pentru a se întări spiritual.

Puterea Japoniei e în Fuji, nu în împăratul nipon. Deşi este ţara cu cele mai multe cutremure din lume, deşi e atacată neîncetat de furtuni şi tsunami, Japonia nu suferă nici la nivelul infrastructurilor, nici la cel al sufletului cetăţeanului simplu din urma acestor cataclisme. Asta fiindcă Imperiul Japonez a armonizat interesul naţional cu sensul vieţii fiecărui japonez. Asta fiindcă nici o catastrofă, fie şi cea atomică de la finele celui de al doilea război mondial, nu poate deznădăjdui naţiunea japoneză atâta timp cât există muntele Fuji.

Cantemir scria la începutul secolului XVIII de Ceahlău, Muntele Sfânt încă din vechimea vechimii. Sacralitatea Ceahlăului au confirmat-o şi patriarhii Unirii de la 1859, şi cercetarea arheologică. Ceahlăul a fost locuit sacru încă din aurignacianul timpuriu şi tot în jurul lui dinastia muşatinilor a zidit cele mai importante temple ale neamului nostru. Prostia şi vinderea interesului naţional este anihilată spontan de măreţia spirituală a Ceahlăului. Trec migratorii, inclusiv cei comunişti, se topeşte de la sine deznădejdea, vine puterea care ne dă drept la tot viitorul dacă stă neclintit Muntele Sfânt. Dacii îi spuneau Kogaionon. Noi cum îi spunem?